Dincolo de timp: Richard Rogers, care a realizat lucrări revoluționare, ocupă un loc de neclintit printre arhitecții care au marcat secolele XX și XXI. Arhitectul, care și-a anunțat retragerea de la Rogers Stirk Harbour + Partners, pe care a fondat-o în urmă cu 43 de ani, în septembrie 2020, este, de asemenea, primul arhitect care a pus arhitectura pe agenda politică prin discursurile sale politice privind fenomenul de urbanizare.
Dincolo de timp: Richard Rogers
Realizând lucrări revoluționare, Richard Rogers ocupă un loc de neclintit printre arhitecții care au marcat secolele XX și XXI. Arhitectul, care și-a anunțat retragerea de la Rogers Stirk Harbour + Partners, pe care a fondat-o în urmă cu 43 de ani, în septembrie 2020, este, de asemenea, primul arhitect care a pus arhitectura pe agenda politică prin discursurile sale politice privind fenomenul de urbanizare un
Cariera arhitecturală a lui Rogers, care s-a născut în Italia în 1933, se bazează pe educația sa în domeniul arhitecturii la AA (Architectural Association) din Anglia și apoi la Universitatea Yale din America. După absolvire, Rogers a realizat primul parteneriat cu prima sa soție Sue, Norman și Wendy Foster, sub numele de Team 4', iar cel de-al doilea, în 1970, cu arhitectul italian Renzo Piano - invitatul de luna trecută al rubricii Arhitect pe urmele lemnului - sub numele Piano+Rogers Architects. Deși Centrul Georges Pompideu, pe care l-a proiectat împreună cu acesta, a fost perceput de tradiționaliști în anii '70 ca o clădire urâtă care a stricat orizontul Parisului, acesta a dovedit demult cât de reușit a fost atât din punct de vedere tehnic, cât și conceptual, păstrându-și în același timp relevanța.
Clădirea expresionistă Lloyd's
După finalizarea Centrului Georges Pompideu, care a reprezentat un punct de cotitură în cariera sa, precum și în istoria arhitecturii, Rogers a fondat Richard Rogers Partnership și a continuat să se remarce în întreaga lume. Clădirea Lloyd's din Londra (1978-1986), de exemplu, a cărei proiectare a fost câștigată în urma unui concurs, simbolizează expresionismul arhitectural al lui Rogers, fiind totodată revoluționară din punct de vedere urbanistic. În ciuda asemănărilor evidente cu proiectul său anterior, Rogers pornește de la ideea unei clădiri care să se armonizeze cu structura vizuală a orașului, mai degrabă decât de la o adăugire complet străină de mediul înconjurător. Scările, lifturile și alte servicii sunt din nou mutate din interiorul clădirii în exterior, exprimate la exterior prin turnuri și coșuri. La fel ca în abordarea arhitecturii lui Louis Kahn, care împarte clădirile în "spații servite și spații care servesc"…
"Copac" prefabricat cu acoperiș din bambus: Madrid Barajas Terminalul 4
Aeroportul Madrid Barajas-Terminalul 4 (1997-2010) reflectă principiile lui Rogers, cum ar fi "fenomenul de construcție a mașinilor, transparența arhitecturală, comunicarea spațiilor publice și private, planurile flexibile orientate către utilizator". Clădirea terminalului, care oferă un spațiu funcțional și confortabil pentru pasageri, a fost tratată cu o abordare holistică, luând în considerare dimensiunile urbane și arhitecturale, scara umană și impactul asupra mediului.
Una dintre cele mai importante caracteristici ale acestui proiect de terminal este că aeroportul nu este doar o zonă de servicii pentru traficul aerian, ci și o parte integrată a țesutului urban prin arhitectura sa. Soluția arhitecturală ușor de înțeles, care facilitează procesul de călătorie al pasagerilor, separă diferitele volume și module funcționale din clădirea principală și clarifică procesele succesive. Designul lizibil și modular al clădirii creează valuri succesive formate de aripi largi din oțel prefabricat. Acoperișul mare, susținut de "copaci" centrali, permite ca spațiul să beneficieze cât mai mult posibil de lumină naturală. Arhitectura este caracterizată de "canioane" luminoase, de o paletă simplă de materiale și detalii. În interior, benzile de bambus conferă acoperișului ondulat, purtat de copaci de oțel, un aspect neted și neîntrerupt.
Din 1998, arhitectul a fost consultant în departamentele de planificare ale diferitelor instituții de stat și a fost, de asemenea, o figură influentă prin opiniile sale politice. În 1999, în calitate de președinte al Richard Rogers Urban Task Force, a scris raportul "Towards an Urban Renaissance", care a declanșat renașterea urbană; cu sprijinul Noului Partid Laburist din Marea Britanie, a susținut necesitatea generalizării unor proiecte de regenerare urbană și suburbană sustenabile: Manhattan's East River Waterfront, un proiect de masterplan cu utilizare mixtă în Seul, Convoys Wharf pe malul râului Tamisa (2002-2005) și mediul urban al stadionului Wembly din vestul Londrei (2002-2005), regenerarea malului Almada din Lisabona (2002-2010), Potsdamer Platz din Berlin (1991), Piana di Castello lângă Florența (1995) și peninsula Pudong din Shanghai (1992-1994). Abordarea arhitecturală a lui Rogers, simbolizată de Millennium Dome din Greenwich (1996-1999), poate fi observată și în proiecte recente, cum ar fi clădirea de 71 de etaje World Trade Center din New York și sediul televiziunii Nippon TV din Tokyo.
Distins cu numeroase premii, printre care Praemium Imperiale (2000) acordat de Asociația Japoneză de Artă, Premiul Stirling (2006) pentru utilizarea luminii în proiectul Madrid Barajas, Premiul Pritzker pentru Arhitectură (2007) și Medalia de Aur a Institutului American al Arhitecților (2019), cea mai mare contribuție a lui Rogers la arhitectură a fost nu doar crearea unei imagini tehnologice, ca în cazul Pompidou, ci și sublinierea dimensiunii sociale și urbane a arhitecturii și dezvăluirea sintezei ingenioase a detaliilor și a structurii.